Dragule,
ar trebui să fie un început. Crezi că nu-mi aduc aminte reîntoarcerile, dimineaţa aceea în care ţi-am înmânat un bileţel în care îţi scrisesem toate durerile mele, bilet pe care tu l-ai rupt fără să te intereseze ce simt? Mi-ai spus că te doare şi pe tine, toată situaţia în care ne învârtim şi eu eram atât de speriată, de o viaţă fără tine, încât ţi-am pus acea simplă întrebare:
- Nu crezi că ar fi mai bine să te doară alături de mine decât să te doară fiind singur?
Şi răspunsul tău a fost da, un da diferit, pe care nu l-aş fi imaginat niciodată aşa. Plângeam şi simţeam că lacrimile îmi curg atât din ochi, cât şi din nas şi urechi. Depuneam un efort să te aud, să nu interpretez greşit cuvintele şi să mă las purtată de un val care să se spargă exact în inima mea. Ne-am îmbrăţişat, da, aşa cum nu am făcut-o niciodată, aşa cum ştiam că nu o s-o mai facem. Noi nu suntem oameni care pot fi înşelaţi de aparenţe, chiar dacă acele aparanţele sunt chiar propriile decizii. Ştiam destul de bine că dacă în acel moment eram împreună, totul se datora sincronizării noastre.
În acel moment am ales să rămânem împreună, să luptăm încă o dată ca numele noastre să nu se şteargă unul de lângă celălalt; zâmbetele noastre să se îmbrăţişeze la apunerea soarelui şi să alerge, mână în mână la apariţia primei stele. Nu ştiu ce vreau să obţin spunându-ţi toate aceste lucruri, dar vreau să fii aici, în seara asta. Mâine va fi un alt treizeci şi unu august, dar oare numărul acesta îţi mai spune ceva?
Am numărat în fiecare noapte secundele care se scurgeau fără să ne spunem nimic atunci când eram despărţiţi, am adunat toate zilele din toţi anii care au trecut în care am fost împreună şi orice rezultat mă nemulţumea. Nimic nu a fost suficient în ceea ce ne priveşte. Ţi-am spus te iubesc atunci când simţeam că te pierd, te-am privit cu adevărat în timp ce te îndepărtai definitiv de mine.
Cuvintele, dragule, încă le mai am. Speranţa că te vei întoarce se învecheşte pe zi ce trece, răceala pe care o simt atunci când privesc alţi ochi care par să semene cu ai tăi mă paralizează. Încotro ne îndreptăm? De fapt, unde mergi? Ţi-ai ales deja o destinaţie sau rătăceşti încă spre un loc în care lumina să nu te orbească şi să te lase să-ţi fumezi liniştit ţigările? Mă îmbolnăvesc de lipsurile pe care mi le procură dispariţia ta. Nu se află nimeni lângă mine. Îţi vorbesc din postura unei singuratice care răsfoieşte albume şi cărţi, sperând să te găsească pe tine în alte şi alte forme.
I know in peace we'll go
I hope relief is yours.
Niciun comentariu:
Comentariile noi nu sunt permise.