I love you, but I've chosen darkness.

photo by myhhy.deviantart.com/

Nu ai bagaje sau inimi pe care să le răneşti odată cu părăsirea oraşului. Nu eşti adeptul uitatului înapoi, ţi-e teamă să nu îţi dai seama că ceea ce laşi în urmă poate să nu se mai întoarcă niciodată la tine. Nu te-ai gândit la mine pentru că îţi spuneai că eu nu mă gândesc la tine. Dar sunt zile, ore care ne pun unul lângă altul şi ne lasă aşa, împietriţi în propria descoperire. Nu ai telefon, nici măcar o adresă de e-mail de pe care să mă poţi contacta în caz că te răzgândeşti. Ştii prea bine că fuga poate fi o scăpare de ceea ce e vizibil, ai două picioare care nu se dau în lături să te ajute să îţi pui planul în acţiune; dar fuga, adevărata evadare din tot ceea ce înseamnă trăire există la tine? O poţi concepe ca pe ceva realizabil despre care să nu ai regrete. Eu te-aş pocni dacă ai fi acum aici, şi nu cu acea cafea cu lapte în mână, aşteptând să auzi o voce care să împingă într-un mecanism care ştim prea bine că pentru tine nu ar trebui să funcţioneze. Ridică-ţi privirea din pământ, nu o să găseşti firimituri pe care să le atribui unor momente trăite cu intensitate în curtea bunicilor atunci când adunai furnicile din pământ, hrănindu-le cu resturile de la masă. 

Sensibilitatea sau inocenţa? Când mi-ai povestit această mică escapadă a ta din peisajul dur în care te-am cunoscut, am zâmbit ca pentru o sută de feţe; şi poţi da sinonim acestor cuvinte tocmai spuse zâmbetul unui suflet. Da, ar trebui să ştii că uneori şi sufletele zâmbesc, nu numai feţele; care în cele din urmă în momentele cu adevărat importante devin doar intermediari. Oare te-aş putea convinge să rămâi unde eşti dacă m-aş transforma într-o furnică sau doar pentru că nu ai avea cu ce să mă hrăneşti sau dacă nu ai avea unde să-mi cauţi fraţi, surori, mame, taţi, bunici, amanţi, bunici ai trece cu vederea că mă zbat, aşa mică cum sunt să mă fac văzută?

E frumos, ştii, să te reflecţi în ochii unui muritor. Simţi, odată cu asta, că ţi-ai murit moartea şi că ai primit încă o viaţă pe care să o iroseşti comiţând aceleaşi păcate. Îţi pocneşti degetele, te aştepţi să vin la tine, să te implor să nu părăseşti locurile în care ne-am început povestea de iubire; pentru că ne iubim nu-i aşa? Acum, în prezent, o facem, chiar dacă tu pleci departe, mult prea departe de ceea ce ai. Ştii, dragule, nu găsesc motive, doar închipuiri care mă macină, mă neliniştesc. Da, ţi-am spus că vreau o pauză aşa cum între strofe există un rând liber. Însă e tot un rând, unul care nu spune nimic, ne lasă poate să ne imaginăm noi unul şi astfel să devenim poeţi. Te-ai speriat că după această pauză ar apărea brusc un punct care să sfârşească legătura pe care o avem. Brusc, aş putea să te iubesc aşa cum nu am făcut-o niciodată, începând să mă gândesc numai la tine şi la cum să te fac fericit. Bine, tu nu crezi în fericire şi poate nici eu nu o fac, dar chiar sună bine să încerc să fac lucrurile fără credibilitate, credibile. Tu tot acolo eşti, suspendat parcă într-un timp despre care nu mă pot decât mira că poate să existe; coboară-te din acest pom al păcatului şi oferă-mi un măr care să ne propulseze direct în grădina Edenului; tot îţi doreai tu să fiu o Eva, să te ispitesc şi să cazi în păcat şi să lupţi ca să te ridici. Am analizat destul de mult situaţia şi această posibilitate, nu pot fi o Evă sau o doamnă Bovary care să se sinucidă pentru că nimic nu mai merge bine; nici pe Matilda nu o pot întruchipa, să mă joc cu tine, să mă transform în fiecare zi într-un cineva de care să nu fiu mulţumit şi apoi să revin la cine eram. Mă las pierdută, de tine şi de noi. Tu, întoarce-te, dacă nu la mine, atunci la cine eşti aici, în oraşul ăsta care poartă amprentele noastre aproape peste tot. Nu mă provoca să recurg la amintiri; să depăn un fir care nici nu ştiu dacă se termină undeva; da, sunt un păianjen, dar unul ratat sau poate timid, care n-a putut să te coase în plasa lui şi să te ţină acolo pentru cât timp va ţine şi viaţa asta. 

Cauţi gratitudine oriunde nu te întreabă nimeni de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. Tu chiar nu ai un scop pentru care să te lupţi cu oamenii? Nu ai nici măcar o dorinţă ascunsă, cum ar fi uciderea unui om care să te ţină treaz pentru a lupta împotriva îndeplinirii ei? Nu, dragule, nu poţi fi atât de simplu. Şi revin, ridică-te de pe scaunul ăla roşu care începe să mă hipnotizeze cu nuanţa pe care o are şi întoarce-te; am eu inimi pe care să le cucereşti dacă a mea nu îţi place. Şi totuşi, ce are inima mea? Prea multe straturi, prea puţine compartimente sau te deranjează că e mult prea bine îngrijită? Sunt femeie şi aceste două cuvinte ar trebui să te facă să realizezi că îmi place să am totul verificat şi în siguranţă; deşi uneori chiar îmi scapă unele aspecte şi mă găsesc în situaţii destul de greu de rezolvat. Tu nu te-ai născut să salvezi vieţi, eşti doar un rătăcitor într-un nicăieri, dar dacă eu te-aş salva? Mi-ai spune măcar mulţumesc, chiar fără să nu-ţi mai aduci niciodată aminte de mine? Oricum, nu te iluziona. Nu salvez oamenii, nu pot, nu ştiu cum, nu am de la cine să învăţ şi poate nici nu vreau. Am auzit vorbindu-se că este mult mai uşor să distrugi ceva, mai ales atunci când nu-ţi aparţine. Cred că asta e valabil pentru cei care nu au conştiinţă. Lasă-mi câteva amintiri cu tine fericit. 

Te rog, dragule, întoarce-te măcar ca o amintire, dar nu te îndepărta de tine prin mine.