Hurt.

photo by weisschristian.deviantart.com

Lipsesc multe părţi ale tale sau poate nu ai fost niciodată un întreg. Ai luat naştere din aşteptări şi dorinţe ale unor oameni care nu-ţi doreau decât apariţia. Să devii palpabil, terestru, să împarţi şi să diseci visele, căutând în ele definiţii, formule şi rezolvări ale problemelor pe care le avem toţi: lipsuri, eşecuri, dezamăgiri.

Ştiai că atunci când visezi nu faci decât să te consolezi minţindu-te că lumea poate fi altfel? Pentru tine, lumea eşti chiar tu. Centrul acestui Pământ şi al tuturor Pământurilor care vrei să mai apară, toate îţi aparţin în totalitate, ca o idée. Poate nu ai fost niciodată singur, te-au însoţit pretutindeni aceleaşi euri pe care n-ai putut niciodată să le îmbini cu realul. Câţi tu ai suprimat ca să poţi închide măcar un ochi noaptea?

Nu vreau să te gândeşti că s-ar putea ca totul să se termine, ar trebui să existe un început care să te înveţe şi această parte a tot ceea ce există: sfârşitul.

Iubesc sfârşiturile, ele definesc cel mai bine oamenii. Noi respirăm prin finaluri, fără ele am fi simple mişcări fără repaus, fără o pauză care să ne diferenţieze de condiţia cerului. El va exista mereu acolo, sus. Trebuie doar să-l priveşti şi vei avea senzaţia că te cheamă, că mereu ţi-a dus dorul. Nu-l asculta, el nu simte nimic mai mult decât atingerile norilor. Şi poate că asta eşti pentru el, un alt nor care să-i facă eternitatea mai plăcută. Răstignit de marginile neantului, nici el nu-şi mai simte rănile. Timpul le-a vindecat, înlocuindu-le cu uşurinţa de a iubi orice. Tocmai pentru că iubeşte distruge, vrea ca tot ceea ce nu poate atinge să-l atingă, să fie mângâiat şi îmbrăţişat şi iubit aşa cum el nu poate iubi.

Oamenii distrug, dar nu pot distruge eternitatea. Şi asta doar pentru că nu o pot avea şi nici nu o pot accepta ca timp în care să trăiască.