Up.

Am scris cândva despre tine. Am înşirat cuvinte şi le-am stors înainte de asta de orice conţinut vulgar pe care ar putea să-l aibă dacă tu nu ai exista. Nici nu mai ştiu unde te-am găsit, sau dacă ai fost o alegere. Poate mi te-am imaginat călcându-mi prin palme şi plăcându-mi atât de mult senzaţia de apropiere dintre noi. Nu de-asta te-am vrut lângă mine, nu pentru a-mi fi donator de stări pe care nu le pot simţi decât fiind ajutată. Am avut presimţirea că tu îmi poţi face inima să bată încât să o pot auzi. Nu ştiu dacă vreo cultură merge după acest fapt, dar ştiu că undeva pe acest Pământ, oamenii îşi pot auzi inima bătând doar dacă iubesc. Asta am căutat întotdeauna să aflu, dacă pot iubi. Recunosc că iniţial nu ai fost decât o simplă marionetă pe care să-mi testez abilităţile. M-am descurcat chiar bine. După tot acest timp în care tu nu ai fost aici, ştiu sigur că plecările sunt făcute să te facă să accepţi mai uşor orice desprindere de ceea ce ai.

Am scris cândva despre iubirea pe care am simţit-o. Şi deodată, nu au mai fost cuvinte. Şi nici tu. Nu ştiu dacă te-am lăsat să iei tot ce aveam, dar ştiu că mă aveai dinainte să mă cunoşti.

Lipseşti dintr-o lume care-şi găsise echilibrul. Există un gol care se extinde şi nu sunt suficientă pentru ca această mică maşinărie să continue să meargă. Şi chiar reîntoarcerea ta nu ar fi suficientă. Pentru că nu mai eşti acea parte care să reconstruiască întregul. Cred că  te văd doar ca pe o rămăşiţă. Rana, însă, cea care doar atât de tare e că eşti rămăşiţa a ceea ce obişnuiam să fiu.