I and love and you

-         M-am hotărât. Azi îţi ofer inima mea.

-         Mi-o oferi..? Adică...?

-         Adică îţi ofer inima mea. Pur şi simplu. Simt că o să mor în curând. Şi în toţi aceşti ani, am iubit atâţia oameni câte organe am.

-         Ştii că nu sună credibil?

-         Nu vreau să mă crezi. Tu o să ai inima mea.

-         Dar am deja o inimă...

-         Inimile nu rezistă mult. A mea a făcut-o pentru că am învăţat-o să trăiască independent de emoţiile mele.

-         Nu e posib..

-         Este posibil, crede-mă. Mi-am educat fiecare parte din mine să trăiască aşa cum ar trebui ca să nu moară odată cu mine.

-         Dar ca să mori tu, trebuie să moară şi ele...

-         Nu mă înţelegi. Dacă eu îmi ofer fiecare parte organică fiecărui om pe care îl iubesc, ele vor continua să trăiască separat...eu, ca întreg, voi muri.

-         Încerc să te înţeleg..dar mai e ceva...

-         Spune.

-         Spun.

-         Păi spune...

-         Inima ta...nu o merit.

-         Dar eu te iubesc...şi având-o, vei fi iubit în continuare..

-         Nu este adevărat. Nu vreau să fiu iubit de o inimă, vreau să fiu iubit de tine.

-         Nu contează. Azi îţi ofer inima mea.

-         O s-o las să moară.

-         Vei face tu asta?

-         Da. O inimă nu vorbeşte, nu tace, nu bate din palme, nu citeşte şi nici nu ascultă muzica mea preferată.

-         O inimă simte.

-         Sentimente. Sunt suficiente ale mele. Cum aş putea să accept altă inimă care să simtă?

-         Inima ta nu va mai rezista mult. Atunci vei avea inima mea. Ea nu a fost niciodată rănită...nici măcar atinsă.

-         Inima mea te iubeşte. Inima ta pe cine o să iubească?

-         O altă inimă...

-         Sunt om. Eu iubesc oamenii. Inima mea iubeşte oamenii. Eu sunt inima mea.

-         Da...cred că te înţeleg.

-         Ţi-am spus. Eu iubesc oamenii.

-         Şi cărţile.

-         Şi muzica.

-         Şi norii.

-         Şi tăcerea.

-         Puţin singurătatea.

-         Atât. Iubesc oamenii.

-         Bine. Ce o să fac cu inima mea dacă tu nu o vrei?

-         O păstrezi...

-         Nu pot. Simt că nu mai pot trăi cu ea în starea în care este...

-         Dar ai spus că nu e rănită..nici măcar atinsă de norii pe care îi iubesc eu vara.

-         Tocmai asta, dragule.

-         Asta?

-         Da…fiecare inimă trebuie să fie rănită. Cel puţin, zgâriată de vreo despărţire...

-         Şi tu nu poţi face asta? De ce să fiu eu cel care mai distruge o altă inimă?

-         Pentru că asta nu o să fie inima ta. E uşor să distrugi ceva ce nu îţi aparţine...

-         Ai spus că-mi oferi inima ta. Înseamnă că va fi inima mea..

-         Ştii doar că e un împrumut.

-         Un împrumut?

-         Da, aşa cred.

-         Nu te mai înţeleg.

-         Nu trebuie. Acum vreau să facem linişte.

-         Îmi place liniştea.

-         Eu te-am învăţat ce este liniştea. Atunci când...

-         Când n-am ştiut ce cuvinte să mai folosim ca să ne exprimăm iubirea.

-         Nu era iubirea. Se numea deziluzie.

-         Nu vreau să-mi amintesc.

-         E doar o amintire. Nu îţi mai poate face rău.

-         Îmi e frică.

-         De o amintire?

-         Da. S-ar putea să-şi amintească de mine…şi să revină.

-         E doar o amintire. Ea e acolo, în trecut. De tine depinde dacă trăieşte sau rămâne acolo, închisă în timp.

-         Ştiu unde este. Am grijă să nu afle că eu sunt aici şi că am reuşit să supravieţuiesc.

-         Tu îi controlezi apariţia în mintea ta... Ea nu este conştientă de propria existenţă.

-         Sunt conştient că trăieşte în afara mea.. Adorm câteodată fără să închid ochii şi ea este acolo. Se plimbă, rătăcită, prin mintea mea..Şi când mă trezesc, simt că am avut ochii închişi...cine ar putea să îi închidă, dacă nu ea?

-         Tu îi închizi. Fără să îţi dai seama...

-         Rămâne să aflu dacă este adevărat ceea ce îmi spui.

-         Te rog, hai să facem linişte. Nu vreau să audă timpul că de azi nu o să mai fiu eu...

-         Timpul?

-         Nu e de acord cu ceea ce vreau să fac...

-         Nici eu nu sunt.

-         Dar tu mă iubeşti...