,,Totuşi, există oameni care sunt atraşi de ,,normalitatea” mea. Sunt foarte puţini la număr, dar totuşi există cu siguranţă. Eu şi cu ei/ele suntem ca două planete care plutesc prin negura universului şi se atrag în mod natural, apoi se îndepărtează una de alta. Vin, întemeiază o legătură cu mine şi într-o bună zi pleacă. Îmi devin prieten, iubită, soţie. Uneori poate chiar duşman. În orice caz, toţi mă părăsesc. Renunţă, îşi pierd orice speranţă sau amuţesc(deschid robinetul, dar nu mai curge nimic), apoi dispar. Camera mea are două uşi: o intrare şi o ieşire. Nu pot fi schimbate între ele. Nu se poate ieşi pe la intrare şi nu se poate intra pe la ieşire. Este o regulă ştiută. Oamenii intră pe la intrare şi ies pe la ieşire. Există diverse feluri de a intra şi de a ieşi, însă cert e că toţi pleacă. Unii au plecat ca să încerce noi posibilităţi, alţii ca să economisească timp. Unii au murit. Nu a mai rămas nimeni. În cameră mai sunt doar eu. Conştientizez mereu absenţa lor, a celor care au plecat. Cuvintele lor, răsuflarea lor, cântecele pe care le fredonau plutesc prin unghierele camerei ca nişte firişoare de praf.
Am senzaţia că imaginea pe care şi-au făcut-o despre mine a fost chiar cea corectă. Tocmai de aceea au venit toţi întins la mine, apoi în scurt timp au plecat. Eu au văzut în mine normalitatea. Au văzut sinceritatea – la alt cuvânt nu mă pot gândi – cu care m-am străduit să-mi păstrez această normalitate. Au încercat să stea de vorbă cu mine, să-şi deschidă inima. Cu toţii aveau inimi bune. Dar eu n-am putut să le dau nimic. Şi chiar dacă aş fi reuşit, nu ar fi fost suficient. Eu m-am străduit mereu să dau cât eram în stare. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Şi eu am căutat ceva în ei. Însă în cele din urmă lucrurile n-au mers bine, iar ei au plecat.
Desigur, asta a durut.
Însă şi mai dureros a fost faptul că ei au părăsit camera mea mai trişti decât la venire. Mi-am dat seama că înăuntrul lor s-a uzat ceva. E straniu, însă mi s-a părut că ei s-au uzat mult mai mult decât mine. De ce? De ce sunt eu cel lăsat mereu în urmă? De ce rămân mereu doar cu nişte umbre palide? De ce? Nu ştiu."
Haruki Murakami - Dans dans dans.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu