prea puțin.

singurătatea s-a înfășurat în jurul prezentului

și simt că eu sunt următoarea destinație. nu am fost locuită până acum decât de

caractere lăsate în paragină, de cuvinte prea puțin ipocrite și de iregularități (.)

poate

mi-ar fi plăcut să înșir afirmații despre mine și să nu mă recomand

cu cea mai mare ușurință ca fiind

negația  tuturor. 

cum să mă las înconjurată de oameni tocmai acum când apune soarele

iar durerea nu poate fi înjumătățită, nici măcar

pusă pe lista de așteptare (.)

am iubit toți străinii pe care întâmplarea i-a azvârlit la ușa mea

 le-am dăruit toți pașii despre care știam că duc către liniștea exterioară

rămânând eu vasul umplut cu zgomot și ură (.)

după cum se obișnuiește, finalul te așteaptă la un capăt de drum

și acolo era, cerându-mi să fiu mai mult om și mai puțin un bust sufocat de ceilalți

  -> așadar

am hotărât să-i rănesc pe toți doar ca să mă simt eu mai puțin rănită

e un refugiu plăcut acest comportament total lipsit de compasiune

dar ce mai pot spune acum când timpul se sfârșește

și răul mă prinde din urmă, mă latră și mă sfâșie cu pielea lui arsă

ca pe o trădătoare care nu a încercat niciodată să găsească calea către propria suferință

prea puțin am încercat să fiu în preajma mea

ca să știu ceea ce știu ceilalți despre lipsurile mele

am încercat să refuz viața la naștere, dar inimile sunt încăpățânate, ele bat

și bat. 

nu încetează niciodată să ducă lucrurile până la capăt

iar câteodată, am observat, nici oamenii.