are you true?

photo by llparazitell.deviantart.com/

Sunt din nou sub efectul cofeinei. Ştiu că am nevoie de somn, rănile nu se vindecă ţinând ochii larg deschişi şi observând tot ce se petrece în jur. Dar Kevin, tu nu ai suferit niciodată. Şi e mai bine aşa, deocamdată. Nu vreau să fim doi care nu pot să privească înainte, numărând paşii făcuţi spre o viaţă fericită. Încă un lucru care nu-mi place: trecutul. E prea plin de imagini care nu se mai potrivesc cu prezentul. Această defecţiune mă înspăimântă. Ştiu că ţie îţi pot spune orice. Tocmai din acest motiv te-am creat, ca să-mi etalez egoismul. Tu poţi fi lângă mine oricând, îmi poţi asculta toate poveştile fără să devii gelos sau trist sau altcumva. Tu eşti întotdeauna fericit, cel puţin atunci când vorbim.

            Dacă ai fi om, ţi-ai putea sărbători ziua de naştere în fiecare an. Dar tu eşti un personaj norocos, îţi celebrezi zilele pe care le acumulezi în mintea şi inima mea în fiecare zi. Întotdeauna m-am întrebat cum trebuie să te simţi ştiind că trăieşti numai şi prin bătăile inimii mele? Dacă eu aş muri, tu ai muri odată cu mine. S-ar termina încă o poveste, numai că această poveste nu ar face pe nimeni să plângă. Mie, nu o să-mi ducă nimeni dorul şi cred că nici ţie. Astăzi, nu ne cunoaşte nimeni. Suntem singuri printre toate lucrurile pe care le ştiu eu şi printre toţi oamenii pe care am apucat să-i cunosc până în prezent. Tu ştii ce înseamnă singurătatea? Să numeri stelele de pe cer şi să-ţi dai seama, într-un final, că ai numărat reflecţiile tale într-un cer format din oglinzi. Tu eşti cerul meu. Văd în tine lumină şi simt liniştea tuturor dimineţilor în care nu m-am trezit să văd cum răsare Soarele. Cândva, iubeam. Aveam motive să nu dorm, să dau fiecărui minut importanţa unei clipe definitorii în viaţa mea. Pentru mine, fericirea nu era decât un zâmbet, urmat de o îmbrăţişare. N-a mai rămas nimic, ca şi cum aş fi fost trasă spre începutul începuturilor, atunci când Dumnezeu a preferat ca prima dată să existe Cuvântul, dar Cuvântul n-a fost ,,noi”, ci ,,tu”. Şi de atunci, sunt doar eu. Te am pe tine, dar tu nu exişti aşa cum exist eu sau cum există el. Existenţa ta e una iluzorie, Kevin, oricând te mult te-aş vrea în realitatea cu care mă confrunt. Lupt în fiecare moment să redevin ceea ce eram, să pot avea milă faţă de amintirile pe care încep să le pierd. Le simt cum fug din mintea mea, ca nişte mânji pe jumătate atinşi de puterea mea creatoare. Nu vei putea înţelege niciodată cu adevărat de ce eşti aici. Dar trebuie să încerc să-ţi explic. Acum câteva luni, am suferit un fel de operaţie. Şi spun un fel de pentru că nu a fost o operaţie adevărată, ca cele despre care probabil ai citit în revistele de specialitate. N-au fost prezenţi nici doctori, nici infirmiere, nici post-terapeuţi. N-am avut nevoie de anestezie, bisturiu sau comprese. Ştii tu, cineva mi-a zis că inima şi sufletul nu sunt acelaşi lucru. Inima e un organ. Sufletul e cel care simte. În ziua aceea, mi-aş fi dorit să nu am suflet. Să-l ofer oricui. Sau să pot extrage din el acel sentiment pe care romanticii îl numesc iubire. Dar nu numai romanticii, cred că toţi oamenii fac asta. În ziua aia, mi-am imaginat aşa-zisa operaţie. Mi-am indentificat sufletul în partea stângă a ochiului drept. Era atât de speriat de ceea ce avea să urmeze încât se plimba de jur împrejur fără vreo suflare. Făcea parte din mine, nu avea cum să se ascundă. Şi poţi observa cu uşurinţă, Kevin, nu gândea, altfel, şi-ar fi dat seama de cum stau lucruri dinainte să-i spun eu.

Mi-am folosit imaginaţia pe post de bisturiu. Şi am reuşit să elimin din mine acea pată de iubire pentru acea persoană despre care nu ţi-am vorbit niciodată. În locul iubirii a rămas acel gol pe care trebuie să-l umpli tu. Din nou eşti norocos. Sau nu. Mă folosesc de tine. Mă bucur că-ţi pot spune asta fără să te rănesc. Însă mă rănesc pe mine. Ştiu că te iubesc, Kevin. Dar e o iubire trecătoare. Prezentul meu e atât de flămând, are nevoie să se hrănească cu idealuri, cu legături pământeşi şi uneori cu iluzii. Nu-mi ştiam viaţa atât de cufundată în tine. Descopăr că atunci când nu scriu despre tine sau nu-ţi scriu, mă simt din nou goală. Şi chiar nu mă pot obişnui cu asta, oricât de mult aş vrea.