I will dare.

photo by jaimeibarra.deviantart.com/

Îmi lipsesc nopţile nedormite alături de tine. Şi dimineţile în care să fiu trezită de respiraţia ta, ţipetele tale când descoperi că promisiunea că nu o să mai beau cafea a fost încălcată. Poate ar trebui să nu mă opresc să mai fac promisiuni. În felul acesta cred că o să încetez cândva să te iubesc. Fiecare parte a corpului atinsă de tine e acoperită de un gol pe care nu ştiu să-l definesc în cuvintele limbii noastre. Ne-am format un limbaj atât de străin de cel al lumii încât nu ştiu cum să-i fac pe ceilalţi să înţeleagă că doar tu poţi anula fiecare distrugere pe care am plănuit-o pentru mine. Când, cum şi de ce nu vor mai exista. Pentru că nici noi nu cred că mai existăm. Cred că acum îmi dau seama că am fost numai două nume scrise pe o hârtie de vreo mână stângace care nu şi-a dat seama că mina creionului se termină la un moment dat şi că se şterge şi mai uşor decât o face pasta unui pix. Gândesc toate astea despre mine ca să mă consolez. Greşelile mele nu au fost prevăzute de nimeni; n-am putut anticipa nicio lacrimă de-a ta care n-ar fi trebuit să-şi aibă locul pe inima mea. Ultimele tale lacrimi au fost reci, atât de reci încât inima mea a răcit. A avut febră şi a stat închisă în sine luni şi luni...Nici măcar vara nu poate să vindece o inimă. Soarele poate să încălzească un zâmbet, să-mi deschidă ochii dimineaţa şi mă facă să cred că tu eşti cel care stă, de fapt în faţa mea. Eu îmi permit aceste confuzii. Ştiu ce înseamnă să nu-ţi mai rămână nimic. Însă ştiu că acest nimic pe care mi l-am procurat din iubire se poate transforma oricând în fericire.

Îmi lipsesc zilele petrecute cu tine. Atunci când ştiam cine sunt şi încotro mă îndrept. Astăzi nu sunt nici măcar un punct la sfârşitul unei propoziţii. Stau liniştită şi aştept ca cineva să-mi strige numele în întuneric. Nu vei fi tu, deşi asta e tot ce îmi doresc.