Ne-am aliniat, sprijinite de peretele care ţi-a rănit degetele, noi, umbrele absenţelor pe care le iubeşti. Fiecare absenţă în parte se naşte sub influenţa unui număr variat de umbre. Pentru fiecare inimă pe care o iubeşte, absenţa mai primeşte o umbră.
Chiar în faţa ta, ne luptăm să dărâmăm bucăţile de rigiditate cu care te protejezi de lume. Nu vrem decât să aflăm cine eşti. Dacă eşti mai mult decât noi, ce culori se reflectă în ochii cu care priveşti fără să clipeşti, cerul. Ni s-a explicat că cerul înseamnă o copie perfectă a umanităţii, un manuscris de vreo cinci sute de pagini, plin de sublinieri şi căutări ale cuvintelor perfecte care să descrie ascensiunea spre absolut.
Tu pari o copie perfectă a descompunerii. Câteodată îţi citim pielea şi descoperim că viaţa din tine se scurge cu fiecare stop de apă pe care îl ştergi de frică să nu curgi odată cu ea. Ce te face să rămâi pe Pământ în această formă? Spre cine ne îndrumă existenţa ta?
Vrem indicaţii, să descoperim tot ceea ce tu cunoşti deja. La noi, simţurile sunt diferite ca manifestare de ale tale, dar ne confruntăm şi noi cu durerea. Te privim cum dormi, fără să te acoperi, tremurând şi zvâcnind şi am dori să te ajutăm. Nu ne place atitudinea ta, nu ne place ce simţi şi felul în care crezi că-ţi poţi îngriji sinele ca să supravieţuiască. Ai fost înjunghiată de sunetul vântului şi ai rămas liniştită. Nu ai căutat ajutoare, nu ai solicitat nici măcar o prezenţă care să-ţi asiste destrămarea, ca şi cum durerea nu te-ar putea afecta în plan exterior. Durata ta interioară ne linişteşte; rezistă oricărui stimul, oricât de grav ar afecta ceea ce intersectează.
Te rugăm, rezistă iubirii noastre, trupule.
Persoana a doua ii da impresia cititorului ca totul suna pentru el, trupule.
RăspundețiȘtergere