Nonsense.

photo by sexties.deviantart.com/

Odată cu tine, am uitat şi cum se pierd oamenii. Există o ştiinţă care presupune învăţarea  lăsării oamenilor să plece din viaţa ta. Şi până la urmă, nu o viaţă – a ta – părăsesc, ci un amalgam de imagini ale lor reflectate în imaginea pe care o au ca aparţinându-ţi. Plecarea reprezinză doar o disimulare. Aceeaşi frumoasă disimulare de a mai continua un drum care devine obişnuinţă.

Ar trebui să simt durere atunci când las oamenii să mă părăsească. Acest act de negaţie a mea din partea lor nu reprezintă o lipsă de respect, ci o manifestare a interesului pentru propria lor persoană.

Referitor la tine acum. Ai avut nevoie de ajutor ca să iei hotărârea de a nu mai spune nimic. Şi totuşi continui să iubesc această tendinţă a mea de a-ţi răspunde la tăceri. Nu le pot interpreta pentru ele nu pot fi văzute, iar a-ţi spune că aş vrea să-ţi aud tăcerile ar însemna să-ţi dărâm o realitate şi să nu pot pune nimic în locul ei. Vreau să simt atingerile tăcerilor tale.

Certitudinea că povestea noastră a început prin cuvinte, dar nu s-a terminat niciodată tot prin intermediul lor e doar o referinţă la cine suntem noi de fapt. O simplă aparenţă a continuităţii.

Odată cu tine, am şi uitat că oamenii obişnuiesc să se întoarcă uneori acolo de unde au plecat. Nu vor decât confirmări; dar cei părăsiţi nu mai pot oferi decât braţe închise pentru totdeauna. Şi această impostură devine complexă pe măsură ce numărul reîntoarcerilor constituie un nou punct de plecare.