Nothing but love.

Eşti un personaj pe care cuvintele l-au creat, nu sentimentele. Într-o anumită măsură, acestea din urmă te-au urmat. Ţi-am împrumutat paşi şi minute de aşteptare crezând că toate acestea vor avea un rost. Căutam viaţa din tine şi în acelaşi timp lumile în care noi am putea să trăim fără frică.

[să simţi întunericul alunecându-ţi pe gât şi căutând disperat o inimă pe care să o absoarbă, să străbaţi amintirea doar ca să te asiguri că nu eşti o simplă umbră...doar ca să te eliberezi de goliciune.]

Nu ne putem apăra decât prin rănile pe care le avem; ele reprezintă scutul şi în acelaşi timp slăbiciunea. Rănile devin vise care se repetă doar pentru a deveni obişnuinţă.

Vreau doar să înţelegi. Nu cuvintele, ci stările. Chiar dacă nu mai reprezint un drum spre viaţă, încă mă mai menţin ca o amintire. Sunt un surplus de absenţă, mă adaug ţie pentru ca împreună să rămânem vasele de sânge care ţin în viaţă o dragoste pierdută. Vina acestei iubiri este aceea că îşi asumă un rol pe care noi uităm că îl avem. Noi suntem pierduţi, inimile noastre nu mai comunică, rătăcesc şi caută doar compătimire; acolo unde începe realul noi devenim limită pentru că separaţi suntem imaginea imperfectă a disperării. O disperare a cărei demnitate este viaţa.

Vom accepta că numai prin oameni cuvintele pot exprima prezenţe ale diferitelor fenomene care ne distrug. Părăsirile, iubirea, credinţa, zgomotele interioare, memoria, fiecare în parte este o amprentă a unei apariţii premature a simţirii. Fiecare fenomen îl completează pe celălalt aşa cum probabil şi noi doi ne completam reciproc. Dar totul a încetat când ţi-ai transformat inima într-un labirint în care erau închişi prea mulţi oameni. Alături de ei, mi-am pierdut identitatea, iar iubirea mea s-a transformat în teamă.