Emotional attachments.

Au trecut ani. I-am numărat și i-am trăit alături de toți oamenii pământului. Am încercat să iubesc un singur om, oricare, doar pentru a nu rămâne o individualitate. În cele din urmă, am rămas un nimic. M-am descompus în privirile fugare ale celor care înțelegeau că fiecare moment trebuie consacrat într-un fel, chiar și printr-o simplă răsuflare. Nu din această cauză ne trezim în fiecare zi? Să ne demonstrăm că încă mai suntem vii.

Acei ani în care îmi era ușor să simt liniștea au trecut. Nu vor veni alții, nu se vor întoarce înapoi aceste entități pe care nu pot decât să le scriu. Și nici măcar nu cred că folosesc cuvintele potrivite pentru a descrie fiecare emoție simțită. Am înghețat într-o anumită zi, am rămas blocată acolo, retrăind la infinit acele câteva momente definitorii. Mi-am schimbat statutul și am devenit o limită a propriei persoane. Nu pot să trec de mine în acea amintire. Încă mai sunt acolo. Încă mai caut să rezolv acel mister care câștigă întâietate cu fiecare renunțare a mea.

Ce citești acum? De ce citești aceste cuvinte lipsite de înțeles? Ele nu sunt decât o formă abstractă a mea. Eu nu am avut niciodată un înțeles, nici măcar atunci când cineva m-a confundat cu o marionetă și m-a plasat într-un cadru în care ar fi trebuit să-mi obțin identitatea. Cine a fost acela? Lipsit de nume, fără o față, nedefinibil, s-a infilitrat ușor în mine și m-a dominat într-un fel în care numai durerea poate face asta unui muribund.

Există durerea. O simt mereu jucându-se cu venele mele. Aleargă alături de ele și încearcă să le semene. Durerea e singura care nu-și poate schimba firea. Ea va rămâne întotdeauna o rătăcitoare, un personaj malefic, o esență a trecerii timpului. Știu acum, fără durere n-am conștientiza trecerea timpului. Nu despre el este vorba? Nu cu el am început această confesiune? Nu după el merg în fiecare minut, ascultându-i explicațiile și încercând să-l traduc, astfel încât să fim în concordanță unul cu celălalt? El se vrea a fi o mască. Știe prea bine că nici el nu va trăi la nesfârșit. Cu fiecare moarte, el trăiește mai mult. Se reinventează.

Nu există sfârșit. Sunt doar idei pe care le avem despre cum o se schimbe în sfârșit identitatea noastră. Am uitat această decizie de a termina totul într-un mod frumos. Nu mai suntem singuri, ne căutăm, ne vorbim, ne îmbrățișăm, totul pentru a nu simți această despărțire de ceea ce suntem. Nu sfârșitul îl așteptăm, ci pe noi.  Acei noi despre care vorbim și pe care îi visăm încă de când ne aflăm în pântece. Acele nouă luni reprezintă perioada în care aflăm tot ceea ce se va întâmpla cu viețile noastre. Exteriorul înseamnă uitare. Nimeni nu s-a putut naște cu memoria acelor momente care urmează a fi trăite. Toți ne-am trezit cu o teamă că trebuie să se întâmple ceva, iar neștiința exactității reprezintă chiar o premeditare a distanțării de propriile persoane.

Timpul ne-a cuprins în palmele sale și ne-a păstrat aproape întreagă integritatea.  Eu m-am evaporat prin insensibilitate, m-am decis să nu mai fiu înainte de acel moment crucial care se vrea numit final.

Nu se va sfârși decât naivitatea.  De atunci, ne vom pune margini la inimi, ni le vom geometriza, adăugând linii și toate punctele necesare. Oameni. Vom fi calculați de matematicieni care se vor naște încă o dată, bătrâni deja, dornici să re-descopere ordinea lumii.