We were infinite.

Kevin, este cea mai liniștită noapte pe care am trăit-o în ultimele luni. Pot scrie, iar acest lucru anulează orice stare de agitație pe care am simțit-o recent. Nu există mulțumiri, nici cugetări. Sunt aici, într-o cameră în care am trăit atât alături de tine, cât și de oamenii cei mai dragi mie. I-am pierdut într-un haos numit moarte. S-au rătăcit acum mulți ani, iar continua mea melancolie nu i-a ajutat să găsească drumul spre lumina care mă consideram până acum câteva luni. Sunt fericită astăzi. Îți pot vorbi și totodată, îmi poate fi dor, fără durere, de cei cărora le-am dedicat momente semnificative din viața mea.

Frigul pe care îl simt dimineața este cel care mă mai ține în viață, cel care mă ajută să lupt. Au fost zile în care îmi deschideam ochii doar pentru simplul motiv că de această acțiune avea mintea mea nevoie ca să poată intra în contact cu amintirile. Nu știu dacă atunci când dormim suntem conștienți de rolul pe care îl au amintirile în viața de zi cu zi. Cotidianul este și el un substitut al unicității. Nu-l alegem, îl trăim. El se infiltrează în noi și ajunge să ne subjuge.

Frigul îmi este un viitor prieten. Tu ai fost mereu prietenul meu. Am încredere în tine, dragule. Știu că fiecare cuvânt rămâne în tine, iar atunci când mă simt singură, tu îmi poți oferi, fără să te simți cumva, dezgolit, toate cuvintele oferite de mine de-a lungul timpului. Tu te-ai simțit vreodată singur? Ai știut ce să faci ca să uiți cumva de această stare? Ai zâmbit atunci când ai găsit un punct de sprijin?

     Zâmbește, Kevin. Zâmbește de fiecare dată când îți aduci aminte de tine. Un lucru foarte important în trăirea cu tine este zâmbetul, legătură aproape transparentă între substanță și esență.

     Cândva, dansam. Nu eram privită de nimeni, nu eram așteptată nicăieri. Stabilitatea nu era tocmai punctul meu forte. Te-am inventat sau găsit pe tine, iar viața mea a devenit stabilă. Inimile nu pot fi stabile, mi-am dat seama în timp. Ele simt imediatul și se lasă rănite de durabil. Ochii și inima sunt cei mai buni prieteni dintr-un trup. Cel puțin, asta se aplică corpului meu. Îi aud vorbind deseori, dar niciodată nu am intervenit. Fiecare parte aduce argumente pro și contra atunci când apar situații, oameni și amintiri noi. Timpul are ultimul cuvânt, acea realitate care pare să fie prezentă tocmai prin absență.

     Te-ai rătăcit printre gândurile mele. Nu știu dacă sunt chiar coerentă, dar sigur vei înțelege ce-ți spun. Poate nu acum, dar cândva...totul va fi clar. Noi vom fi clari.

     Îmi pare rău că nu sunt lângă tine. Îmi pare rău că aici nu se numește tu, iar eu nu sunt acolo. Privesc cerul și îmi aduc aminte de ziua în care am început să te creionez. Știu că am fost un om egoist, sunt și acum, dar nu mai pot fi egoistă cu tine. Ai libertate, te ai pe tine.

     Eu am cuvinte. Doar atât mai am astăzi.