A.

De ce mai continuăm?

De ce ne mai privim, așteptând ca de la sine să se articuleze cuvintele care să ne salveze?

Merităm să fim salvați?

Te gândești la vreun răspuns, te doare că nu mai sunt cuvinte, te neliniștește gândul că absența e singurul lucru frumos care ne eliberează de acest supliciu de a nu ne putea exprima iubirea?

De ce ești singur? De ce mergi pe stradă și nu îți permiți nici măcar să clipești? De ce mă lași să știu lucruri despre tine, lucruri care schimbă atât de mult viitorul?

Nu este timp. Tu ești acolo, într-un orizont numit așteptare, iar eu am rămas aici, fără a te mai putea considera demn de speranță. Îmi pare rău că am regrete. Îmi pare și mai rău că avem amintiri împreună. După ce vei pleca definitiv, vor rămâne doar amintirile mele. Le voi părăsi la fel cum te-am părăsit și pe tine. Vina pe care o port e că te-am lăsat să pășești alături de mine, că nu te-am respins, că nu te-am putut urî.

Am simțit. Pentru amândoi. Tu vei uita pentru amândoi, iar asta te va salva într-o oarecare măsură. Știu că nu ar trebui să îmi doresc asta, dar nu vreau să fii salvat. Îmi doresc moartea ta din mine, aș vrea să alergi disperat, să fii alungat de venele mele. Mi-ai înlocuit sângele cu vise. Ele sunt simple povești pe care le scriai doar din simpla credință că existând pe hârtie, vor exista și în realitate.

Ce e real? Noi? Noi, nu. Nici ei, oamenii care ne priveau la început și care se întrebau cum de putem fi fericiți. Nu era fericire, știu acum. Era un context care să-i facă pe ceilalți să fie fericiți. Sau cel puțin să-și dorească fericirea.

Așa este când scrii despre oameni. Te pierzi pe tine. Vreau să mă pierd de mine, să nu mai conștientizez că sunt, să nu mai simt că nu pot uita la fel cum am uitat de atâtea ori. Tu ești un altul despre care scriu doar ca să te las să pleci din viața mea. Așa se întâmplă cu toți oamenii pe care îi iubesc și pe care trebuie, cumva, să îi las să dispară. Se transformă în cuvinte. Dacă aș reciti tot ce am scris despre oamenii pe care i-am iubit, aș realiza că nu sunt capabilă să transform oamenii în cuvinte frumoase.

Astăzi.

Eu.