Ardeai.
Vedeam flăcările și le iubeam pentru că ele te pătrundeau așa cum eu nu o făcusem vreodată. Pielea ta devenise un cumul de cenușă amestecată cu un fel de substanță pe care o secretă inima atunci când încetează să mai bată.
Am fost acolo, știi..Te-am atins pentru a-mi atribui un ultim merit pentru afecțiunea față de tine. În timp ce ardeai, te transformai în trecut. În acel moment, eu nu puteam decât să te doresc.
Nu știu ce doream mai mult: să te salvez și să te am într-o stare care mai mult mă chinuia sau să mă salvez și să te am într-o stare care te anula complet.
Nu era vorba de salvare, ci de ce trebuia eu să aleg. Nu mai erai conștient, dar trebuie să știi că lăsându-te să dispari, să devii o incertitudine, am demonstrat că nu pe tine te-am iubit în decursul acestor ani. Nu pe tine te priveam dimineața, în timp ce povesteam ce visasem noaptea trecută, nu alături de tine mâncam, citeam și sărbătoream zile de naștere. Nu erai tu.
Nu știu să-ți spun cu exactitate, dar te-am convertit la un moment dat. Iar tu nici nu ai observat. Atunci m-a durut pentru prima dată iresponsabilitatea ta. Ai continuat să fii normal, însă pentru mine începuse deja să primeze imaginarul. Tocmai din acest motiv, m-am salvat pe mine. Am reacționat la tine într-un fel care mă face monstruoasă.
Oamenii au început să nu mă mai privească. Ochii lor reprezintă pete de întuneric care îmi fac trupul să tremure de frică. Sunt speriată. Sunt singură fără tine. Rătăcesc printre cuvintele pe care evitai să le folosești și tot ce simt este remușcarea că nu am putut niciodată să-ți vorbesc ca unui om care înseamnă ceva. Nu te-am definit niciodată, ai fost poate prea abstract. Ți-am dovedit iubirea oferindu-mă ție sub formă de timp. M-ai trăit prin acțiuni superficiale, m-ai risipit ca un ignorant. Ai fost neputincios.
Cum recunoști o inimă care simte? O așezi în fața oglinzii și aștepți să vezi dacă se așează praful pe ea? O ascunzi într-o cutie și verifici la fiecare minut dacă s-a mișcat capacul cu cel puțin un centimentru?
Cel mai bine ar fi să o îngropi. Iar dacă răsare măcar un sunet, atunci inima simte. Inimile care simt vorbesc singure. Oamenii nu le înțeleg, iar inimile nu vorbesc între ele. Nu au fost învățate să se recunoască între ele.
Ardeai. A fost un vis care mi-a determinat inima să bată. Tu ai fost visul, trupul tău a devenit o perspectivă din care eu îmi tratam propriul trup. Te-am analizat, acest act fiind un omagiu adus unei perioade care se caracterizează numai prin destrămare.
Aș fi putut fi timp dacă tu ai fi fost spațiu. Mai exact, distanță. Tu ești centrul unui haos bine definit în viața mea. Tu ești singurătatea care mă înconjoară. Eu sunt viitoarea ta liniște sufletească, începutul unei aparențe desăvârșite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu