Transparent.

Te urmez în tăcere, înfiorată că încă îți mai aud inima bătând, ca și cum ar fi un cioc ascuțit care coboară zgmotos pe suprafața lucie a ferestrei. Sunt singura umbră din întuneric și toate sfârșiturile posibil salvatoare se prind mână-n mână și alunecă ușor, străpungându-mi luciditatea. Glasul tău se aude din depărtare și eu mă opresc așteptând. Izbucnesc în plâns și sunt atât de fragedă în fața ta, încât îți simt, de sub pământul înghețat, dinții mușcându-mă cu o aviditate nepăsătoare. Nimic nu mai este omenesc în lipsa ta, nici măcar neputința. Ce o să se întâmple când voi îmbătrâni, când voi avea vârsta unei morți, obosite să mai creadă în pierderi? Chiar și atunci, lacrimile mele vor trece nebănuite prin lume, naive că încă mai traduc o suferință neobișnuită. Nu încerc să mă închid într-un text, ci să cuprind în cuvinte lipsa de amânare a sentimentului. Trei ani ai dezolării și încă o viață care se revarsă din punctul ăsta uscat al existenței fără tine. Suntem corăbii pierdute în larguri, și oricât m-aș uita de bine în jurul meu pentru a te găsi, nu reușesc decât să-mi risipesc puterile.