întâmplarea din mine

te-a durut și încă

te mai doare carnea care atârnă pe tine

doar ca să ai cumva iluzia că

nu, nu, nu

nici acum nu ești singur.

poate dacă…

. . . . . . . . . . . . .

dacă erai cu adevărat singur

așa cum sunt pietrele când se transformă-n oase

știai până acum că ceilalți

sunt versiuni impure ale umanității tale.

trebuie să lupți. nu pentru ei, ajutorul e și el un alt nimic pe lângă toate celelalte 

rosturi nerostite ale lumii

să lupți cu cerul gurii și să reziști: urii, dar și iubirii. 

să-ți asmuți plămânii când se-aud zgomotele morții - acest uragan multiform -

să nu te clintești în fața refuzului
și cu atât mai mult
în fața promisiunilor.

cuvinte, mereu cuvinte

nu ne legăm niciodată unii de alții,

doar ne pronunțăm reciproc.