Nu ar trebui să te doară amintirile mele. Nu ar trebui să te doară că mă
gândesc cum am putut trăi cu atâta durere în jur. Cum am stat liniștită într-un
colț numit așteptare și am privit. Nu a fost de ajuns această reacție, dar
chiar și cu ajutorul ei am ajuns alături de tine. Nu suntem noi acel Tot despre care am învățat ore în șir fără să obosim. Noi reprezentăm finalul. Aș
vrea să te compar cu o inimă, să cred că poți simți viața și că o poți
transforma în ceva mai mult. Suficiente nu se pot dovedi decât încercările,
incursiunile în actele de a ceda în fața propriilor cuvinte. Ne subordonăm
poveștilor pe care le creăm trăind. Reale sunt nașterile, începuturile și
continuitatea. Noi – restul marginalizat – doar ne limităm la a exista sub
forma unui plural.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu