și pașii noștri nevinovați...

Călcăm încet pe inimi

de teamă să nu le facem să bată mai tare

tălpile noastre devin pașii în sine

nu se aud zgomote, poate doar liniștea

pe care o fac urechile atunci când aud

cum plâng ochii oamenilor

cărora le mor cuvintele de rugă.

Matei m-a rugat într-o zi să-l fac să plângă

să îl privesc și să-i analizez lacrimile

i-am spus: nu pot.

Iar vocea lui mi-a scrutat cerul gurii

mi-a strâns în pumni toate vocalele și consoanele pe care oricum n-avem putere

să le fac să socializeze.

Matei mă roagă și astăzi să-l fac să plângă

azi fiind orice zi în care sunt citite aceste rânduri

iar eu rămân blocată în neputință

Îmi e rușine – cum aș putea să-i spun că nu știu, că nu am fost învățată

să fac oamenii să plângă?

Trebuie să spun ceva, trebuie să țip, să bat din palme?

De ce plâng oamenii?

Matei rămâne tăcut,

 în colțul acestei stări de inerție în care mă afund

constant.

aude cum încerc să spun ceva și totuși tace

și tac și eu.